Cu usile inchise

Ieri am avut posibilitatea de a merge la piesa pe care mi-am propus să o văd de când am ajuns în Bucureşti:


CU UŞILE ÎNCHISE
Jean Paul Sartre

Regia: Mircea Anca
Distribuţie: Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Iuliana Moise


Trebuie să recunosc totuşi că am avut ceva emoţii, pentru că fiind o piesă de Sartre, înţelesurile aveau să fie puţin mai complicate decât ceea ce am văzut până acum.

Am aşteptat ceva până să intrăm în Sala 99 a Teatrului Naţional, sală pe care nu o ştiam. Când uşile s-au deschis, am rămas puţin surprinsă de decor: două rânduri de scause dispuse într-un semicerc iar scena era practic un spaţiu deschis, cu o simplă masă în mijloc. Cu alte cuvinte, piesa a fost ţinută într-un cerc înconjurat de perdele de plastic, semnificaţie pe care am descoperit-o ceva mai târziu.
Atmosfera de univers închis a fost completată de o muzică bună pe fundal, care a indus o anumită stare.

Piesa este realizată astfel încât să aducă pe scenă trei personaje, cu o contribuţie absolut egală în consumarea conflictului, fără a scoate vreun personaj de pe scenă în niciun punct al piesei, urmând ca acestea să fie păstrate pe scenă până la capăt, ca şi cum eternitatea şi-ar atinge capetele.
Astfel, trei persoane care aparent nu au nimic în comun decaât moartea vie a fiinţei lor, ajung să devină obiecte ajutătoare pentru concluzia ce urmează a fi atinsă: Garcin-ziarist, adulter şi dezertor, în aparenţă stăpân pe sine dar în esenţă speriat, Ines-fără ocolişuri îşi recunoaşte natura şi îşi asumă oarecum tardiv o vină, autocaracterzându-se "Moi, je suis mechante, la veut dire que j'ai besoin de la oufrance des autres pour exister" ("Eu sunt rea, am nevoie de suferinţa altora pentru a exista") şi Estelle, aparent inocentă care se dovedeşte a fi o persoană fără scrupule.

În dorinţa de a găsi un punct de întâlnire în vieţile lor şi de a găşi motivul pentru care se află împreună, personajele ajung să devină călăul celorlalţi doi. Măştile cad iar realitatea persoanjelor este dezvăluită prin intervenţiile celorlalţi doi, care devin oglinzi.

Finalul piesei aduce în discuţie premisa de la care se porneşte: "Iadul cu cazane de foc şi cleşti, asta era doar o glumă. Infernul sunt ceilalţi." Astfel, infernul nu reiese din raporturile personajelor cu celelalte două, ci din faptul că pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a se vedea aşa cum sunt ele de fapt, folosesc cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre ele, folosesc mijloacele pe care alţii le au.

Piesa devine astfel purtătare de simboluri şi de scene "simbol" care capătă cu totul alt sens după terminarea piesei.

Vestimentaţia persoanejlor care denotă din nou trăsături ale persoanjelor, muzica ce se potriveşte perfect cu trăirile din piesă, spaţiul deschis care nu face altceva decât să ofere spectatorilor o apropiere firească a personajelor, necesară înţelegerii în totalitate a piesei, actorii care joacă absolut perfect, fac ca această piesă să fie remarcabilă şi să te facă, după ce ai vazut-o, să rămâi cu ceva.

Până şi "gluma" de la sfârşit şi-a avut locul şi a sugerat titlul.

Un mare bis!